Jocurile de noroc creează dependență
Dependența de jocuri de noroc, numită și joc compulsiv, este uneori clasificată ca o tulburare de control a impulsului. Un jucător compulsiv continuă să joace chiar dacă are o dispoziție bună sau proastă, chiar dacă are bani sau este în pragul falimentului, chiar dacă, din punct de vedere rațional își dă seama că jocul îi aduce mai multe dezavantaje decât avantaje.
Există mai multe caracteristici prin care această tulburare este asemănătoare cu dependența de substanțe.
Starea incontrolabilă de dorință și atracție față de joc, felul în care activitatea de joc capătă rol central în viața persoanei sunt parte din ele. Acestea îi vor domina gândurile, sentimentele și comportamentul. Pentru a obține același nivel de plăcere persoana este nevoită să crească frecvența sau intensitatea unei activități, ajungându-se la creșterea toleranței, la apariția sindromul de abstinență ca stare emoțională neplăcută și/sau efecte fizice resimțite la întreruperea activității de joc etc.
În acest context, apare frecvent o întrebare: “Cum să fiu dependent dacă eu nu iau nimic?”
Cercetările din ultimele două decenii încearcă să explice în ce fel acționează jocurile de noroc asupra persoanei, iar progresele realizate până în prezent au implicații importante atât în prevenirea cât și în tratarea acestei afecțiuni.
Un astfel de studiu, realizat în 2001 de către o echipă de cercetători condusa de Dr. Hans Breiter (Massachusetts General Hospital, 20010) a adus informații semnificative în înțelegerea dependenței de jocuri de noroc. Creierul unei persoane care anticipează un câștig la masa de ruletă pare să reacționeze la fel ca cel al unei persoane care consumă substanțe ce induc starea de euforie.
Zonele din creier care raspund la perspectiva câștigului și pierderii banilor în timpul jocului sunt asemănătoare cu cele care răspund la consumul de cocaină sau morfină.
Rezultatele experimentelor realizate au fost coroborate cu cele ale studiilor anterioare în cazul dependenței de substanțe iar concluzia a fost că în creier este utilizat același circuit pentru “procesarea diferitelor recompense”.
S-a observat că circulația sângelui în creierul unei persoane dependente de joc se modifică la fel ca în cazul infuziei de cocaină la persoanele dependente de această substanță, și la fel în cazul administrării de morfină la persoanele neconsumatoare.
Schimbările variază în funcție de suma de bani implicată. Cu cât suma de bani era mai mare, cu atât persoana devenea mai incitată. Răspunsul principal la câștig sau la perspectiva câștigului, a fost observat în emisfera dreaptă a creierului, în timp ce emisfera stângă a fost mai activă la pierderi.
Read Montague, profesor de neuroștiințe la Baylor University explică felul în care circuitul neuronal implicat în activitatea de joc avea inițial rolul de a ajuta animalele să își evalueze recompensele care erau cruciale pentru supraviețuire – cum ar fi hrana. Dopamina este neurotransmițătorul implicat în procesarea acestor recompense.
În momentul în care experimentăm ceva plăcut, cum ar fi câștigarea “unei mâini” la blackjack sau a mânca o prăjitură cu ciocolată, neuronii dopaminergici sunt stimulați. Acești neuroni ajută creierul să învețe despre plăcere și încearcă să anticipeze când se va întâmpla din nou.
În acest context, păcănelele par a fi o risipă de energie mentală. Dar nu asta se întâmplă. În loc să se plictisească de faptul că recompensa nu poate fi prezisă, neuronii devin obsedați. Recompensele aleatorii ale jocului de noroc sunt mult mai atractive decât o serie predictibilă de recompense. Când tragem de manetă și câștigăm niște bani, experimentăm acea plăcere intensă tocmai pentru că recompensa a fost atât de neașteptată.
“Ironia jocului de noroc este aceea că este distractiv din cauză că este atât de frustrant, cel puțin pentru neuronii dopaminergici. Una dintre întrebările care rămân pentru cercetători este: de ce doar unii jucători ajung dependenți? În timp ce majoritatea persoanelor se poate ridica și pleca de la mașina de joc, unii jucatori… nu pot rezista tentației. Pentru acești jucători compulsivi, predicțiile greșite ale neuronilor dopaminergici devin auto–distructive” (Boston Globe, 2007)